DESPRE GERNIK

Tabara de creatie . Curator : Costin Brateanu.

SCURT ISTORIC AL LOCULUI

GIRNIC, (GERNIK), JUD. CARAŞ - SEVERIN

Cea mai mare colectivitate cehească, „centrul coloniilor cehe din Banat”, Gîrnicul (Gerník) este aşezat pe valea Kameniţa.
A fost înfiinţat, în partea sud-estică a Munţilor Locvei, între anii 1826-1828, sătenii amintindu-şi, din moşi-strămoşi, de provenienţa lor din jurul oraşului Plzeň şi a capitalei pragheze; o parte a satului, cea de pe înălţimi, este cunoscută sub numele „Na Velké straně”, populată de „Plzáci” ori „Plzeneţi”, adică „cei din Plzeň”. „Cei de la munte”, „Horáci”, dintr-un alt val de migranţi, au ocupat partea mai joasă a coloniei, „Na malé straně”; cu o provenienţă nu tocmai clară, se pare că ar fi originari din Česko-moravské vysočiny (podişurile ceho-morave) sau din arealul munţilor Krkonoše. Ambele valuri au reprezentat colonişti aduşi de Habsburgi pentru paza graniţei militare şi în vederea exploatărilor forestiere şi miniere din regiune. Cehii aveau să intre sub administrarea regimentului de la Caransebeş, fiecare bărbat primind însărcinarea asigurării frontierei, în cadrul unui serviciu de patru ani , Gîrnicul fiind arondat companiei de la Berzasca.

Aşezare cu profil agro-pastoral (de aici au provenit şi mulţi muncitori în mină, când exploatarea de la Cozla era activă), la Gîrnic, în primele decenii ale sec. XX se cultiva orz, ovăz şi trifoi; se creşteau cai, aproape că nu exista familie care să nu îi posede: „...calul era puterea economică” , nu doar aici, ci şi la Sf. Elena; „la Gîrnic sunt mai mulţi şi împodobiţi” , „cei din Gîrnic cu toţii au avut cai, cel puţin, adică o pereche de cai şi după aceea o vacă, două, trei vaci” . Acum mai bine de zece ani, caii mai erau încă folosiţi la plug, iar terenul era folosit la maximum. Aşa se explică recordul înregistrat în anul 1992, când cele 2000 kg de grâu, obţinute la hectar, i-au adus Gîrnic-ului premiul I pe judeţ. Snopii, aduşi în fiecare curte, se treierau cu „Mladicka” – batoza, iar separarea boabelor de pleavă se făcea cu vânturătoare. Pâinea s-a copt, pe scară largă, în cadrul gospodăriei („petz na hleba”, cuptor de pâine) . Tot aici se creşteau – cel puţin acum câţiva ani – capre, iar alături de produsele din lapte, comercializate, se număra şi carnea . 
Un alt element specific îl constituia producţia de var: cu mai bine de 70-80 de ani în urmă, satul asigura nevoile întregii Clisuri; în gospodării se găseau varniţe (vápenca), reduse ca dimensiuni, în care se arde materia primă. Exista atunci şi o moară, precum şi instalaţii pentru fabricarea scândurilor. Mai mult, un anumit tip de lut, local, mergea la export, solicitat pentru proprietatea sa de a intra în componenţa unor vopsele . Obţinerea varului solicita multă atenţie şi „muncă de rob. În felul acesta, pâinea câştigată este atât de scumpă, încât aduni fiecare fărâmitură” . Procedura laborioasă impunea alegerea doar a pietrei de var albe (nu gălbuie sau albăstruie), ridicarea a patru „mauri” (un fel de piloni) şi a unei schele de lemn (pe care era aranjată piatra de var) şi realizarea cuptorului în care focul era menţinut 48 de ore continuu; înainte de a fi vândut varul, efortul era sărbătorit cu ţuică din butoaie de dud .

Toate acestea sunt, din păcate, istorie. Tinerii îşi compun o alta, peste graniţă, numărul pemilor ajungând să fie mai redus decât cel al precursorilor ce au pus bazele coloniei. Arhivele din Viena consemnau, pentru anul 1830, circa 469 de colonişti . Statistica imperială pentru anul 1855 înregistrează o uşoară scădere: 456 , pentru ca la recensământul din 1880 să fie amintiţi 905 romano-catolici şi 8 ortodocşi. Şaisprezece ani mai târziu, trăiau în sat 1028 rezidenţi, curba demografică cunoscând şi pe mai departe o direcţie ascendentă: în 1900, populaţia totală se cifra la 1155 indivizi (între care un român), iar în 1910, la 1266 (inclusiv 5 români).Primele decenii ale următorului veac vor fi marcate de migraţia multor familii (numai în perioada cuprinsă între primul război mondial – în care au dispărut 31 de săteni – şi anul 1938, părăsiseră satul patruzeci şi cinci de familii, incluzând 168 de suflete ), fie către localităţi din regiune, fie în afara graniţelor româneşti: în Berzasca şi Ogradena, câte 7, 8 la Zlatiţa şi 12 la Liubcova, 10 în Biserica Albă, în Mîrcina, Rusova, Vrani; în Bulgaria, 19 familii, în Cehoslovacia, 12, iar valul cel mai consistent s-a îndreptat către Statele Unite, unde au plecat peste 50 (peste decenii, urmaşi ai imigranţilor au sosit la Gîrnic, pentru a-şi cunoaşte obârşia, fiind trataţi ca şi oaspeţi de onoare, invitaţi de către săteni la festivalul recoltei ). La recensământul din 1977, locuiau în sat 831 de persoane, din care cehi s-au declarat 780 . Cu puţină vreme înaintea prăbuşirii regimului ceauşist, aproximativ 1000 de locuitori populau Gîrnicul; în 1991 rămăseseră 910, iar în 2000, 559 . „Acum (toamna lui 2004, n.n.) nu sunt mai mulţi de 300. Din 210 case, jumătate sunt nelocuite. Oamenii au plecat în Cehia sau au murit”, constată Francisc Bouda, administratorul micii întreprinderi Bobintronic din Gîrnic . Mulţi s-au stabilit definitiv dincolo, „deja îs trecuţi că-s cetăţeni cehi. Or renunţat la România, şi ş-or făcut pentru Cehia” . O decizie care s-a impus după ce toate încercările de a-şi face un rost în regiunea natală au eşuat; nici chiar fondurile investite în sat de către Rep. Cehă nu reuşesc să modifice radical situaţia, căci nevoile enclavei reclamă proiecte extinse, gândite pe parcursul a cel puţin câteva decenii: „ajută, da’ să ştiţi că asta-i tot nimica, dacă n-aveţi unde să câştigaţi bani, îi foarte greu” .

Sursa: assist. SINZIANA PREDA
PhD Sociology and Anthropology Department, 
West University of Timisoara 

title=
title=
title=
title=
title=
title=
title=
title=
title=
title=
title=
title=